Publicat de Nina Toma pornit februarie 3, 2017

Romania – tara mea de dor, tara mea de jale

Fac parte din generatia care a indurat multe sacrificii si multe lipsuri. Am fost copilul care in anii de scoala primara mergeam pe jos deoarece soseaua principala a fost in lucru aproape 1 an. Asa ca de la o varsta frageda, ca era vant, viscol sau arsita mergeam pe jos 2km pana la scoala. Am fost copilul care isi facea temele la lumina lampii. Se oprea atat de des curentul electric incat devenise o normalitate. Am indurat frigul, am rezistat cu orele la cozi pentru o sticla de ulei, o punga de zahar sau o bucata de branza.

Poate unora li se poate parea imposibil  sau chiar exagerat sa treci prin asa ceva dar asta a fost realitatea.

M-am nascut in 1967, anul “decreteilor”. Parintii mei au trudit din greu sa imi poata asigura macar un minim al decentei. Copil fiind, imi amintesc cum luni intregi am plans pana au reusit  sa-mi cumpere o papusa Aradeanca, un fel de Barbie a zilelor noastre, papusa care la acea vreme costa 180lei.  In acele timpuri nu stiam ce inseamna Ipod, lego, telefoane mobile, smart TV sau dvd.

Ne multumeam cu 1o minute de desene animate cu Lolek si Bolek,  cu Mihaela sau cu lupul cel rau si iepurasul (made in Rusia).

Cand am mai crescut aveam sansa sa vedem sambata 30 minute de “Stan si Bran, Tarzan,  Ce vraji a mai facut nevasta mea, Chaplin”.

Erau in voga filme bulgaresti sau cele rusesti, Si acum mai tin minte o drama intitulata “Moscova nu crede in lacrimi”.

Insa cu toate acestea, eram mult mai sanatosi, mai fericiti, mai uniti.

Anii au trecut, m-am consolat cu gandul ca fac parte din generatia de sacrificiu si speram ca macar pentru nepotii mei sa fie mult mai usor.

Sa beneficieze de o educatie mai buna, de o viata mai frumoasa, de acces la informatie si mai ales de llibertatea de a calatori si de a se exprima.

Simt o durere imensa in suflet cand vad ca dupa 27 ani de la revolutie, ne intoarcem de unde am plecat. Ma doare sufletul sa vad ca nu mai exista simt civic, ca am devenit indolenti, ca nu ne mai pasa unii de ceilalti, ca privim cu indiferenta si trecem mai departe chiar si in situatia in care cineva se prabuseste pe strada sau este talharit.

Dar iata ca  inceputul asta de februarie mi-a adus o mica speranta in suflet sa vad ca oamenii stiu sa fraternizeze, stiu sa fie uniti si sa revolte impotriva raului, impotriva hotiei.

Nu avem dreptul sa renuntam, chiar daca unii dintre noi vom ramane aceeasi generatie de sacrifiu, nu avem voie sa renuntam la vise si sperante, la un viitor mai bun pentru copiii si nepotii nostri.

Atunci cand am avut sansa sa calatoresc si cineva din strainatate ma intreba de unde sunt, spuneam cu mandrie ca sunt romanca,  de fiecare data o voi spune cu toata inima deoarece pe aceste meleaguri imi sunt radacinile.

Regret  faptul ca doar in momentul in care ne ajunge la cutitul la os, doar atunci ripostam, doar atunci ne aducem aminte de noi ca neam.

Se spune ca speranta moare ultima, dar ma rog si sper din tot sufletul ca macar nepotii mei sa aiba o viata mai buna si mai frumoasa decat am avut-o noi o mare bucata de timp.

As vrea sa cred, ca toate valorile pe care noi le-am pus la rang de cinste sa nu se piarda si sa creada in continuare ca daca vor invata vor avea sanse la slujbe mai bune, ca daca vor avea coloana vertebrala nu vor accepta in viata lor inselatoria, minciuna, furtul si calomnia.

Sistemul de valori a suferit enorm in ultimii ani, s-au promovat multe non valori si nu as vrea sa-mi dezamagesc nepotelul si sa imi reproseze mai tarziu ca nu a facut bine chinuindu-se sa invete ………………ca poate i-ar fi fost mai usor daca fura  si nu oricum, daca fura pana in 200.000lei.

As vrea sa cred ca suntem in stare sa ne mobilizam, sa ne unim fortele si sa infruntam pe cei  care lupta cu indarjire dar nu pentru tarisoara asta , ei lupta doar pentru interesele personale.

 

Romani din toate colturile lumii, uniti-va!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată / Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *